Anxietatea la copii (partea II)

Apr 19, 2019

Există o serie întreagă de situații care îți pot neliniști copilul!

Apariția dinților, căderi, mustrări, persoane noi, îți pot extrage copilul tău din zona lui de confort.

Toate acestea, deși neplăcute, îl ajută să se obișnuiască cu realitatea înconjurătoare și să dezvolte mecanisme de adaptare. Anumite etape ale vieții generează însă riscuri mai ridicate, toate fiind legate de pierderea contactului direct cu cei în care are încredere.

Spre exemplu, primele zile la grădiniță pot crea o neliniște accentuată, copilul confruntându-se cu un vid, simțindu-se lipsit de repere în lumea înconjurătoare. Această stare se traduce prin țipete, crize de plâns și chiar convulsii, situație care poate dura între câteva minute și chiar o oră, până când cel mic regăsește repere în realitate. În timp, odată cu repetarea zilnică a acestor momente de separare, copilul găsește noi puncte de reper și ancorare în noul mediu.

Pentru părinte, aceste manifestări pot fi atât surprinzătoare, cât și generatoare de neplăceri sau vinovăție. Este necesar însă să înțeleagă că există o compensare pozitivă a acestor situații, deoarece ele sunt cele care-i permit copilului să se detașeze de părinți, să realizeze că lumea din afara acestora nu este insuportabilă și să-și dezvolte propriile mecanisme de adaptare socială și la nou.

Copilul trebuie lăsat să găsească singur echilibrul potrivit datelor și situațiilor în care se află și să se confrunte direct cu ele. Uneori, dacă starea de anxietate persistă îndelung, cel mic poate primi ajutor din exterior pentru a-și depăși fricile. El trebuie învățat că exprimarea insatisfacției printr-o criză nu este acceptabilă.

Un mod de a interveni atunci când copilul dă dovadă de furie, spre exemplu, este să încercăm să-l liniștim. Dacă rezistă la explicații și asigurări și rămâne închis în furia lui, adultul poate să coboare la nivelul copilului și să-i spună, calm dar ferm, “stop” sau “nu, ajunge”.

Dacă situația durează, este indicat să fie plasat în izolare (în pătuțul lui, sau într-o încăpere separată de ceilalți copii dacă este în comunitate) având totodată grijă ca el să fie în siguranță (supravegheat discret).

Atunci când criza se estompează, este din nou momentul să intervenim și să-i explicăm calm că nu are de ce să se teamă, iar că acest tip de crize nu îl vor “salva” de la confruntarea cu realitatea.

Psiholog clinician Zărnescu Sophia
Lucrul care face diferența în viața oamenilor fericiți – Prioritizarea pozitivității Crearea unui viitor mai bun prin educație și integrare socială